AŞEZARE ŞI LIMITE

 

Masivul muntos al Măcinului, avînd înălţimile maxime cu puţin peste 400 m, afişează totuşi o siluetă impozantă, cu povîrnişuri pronunţate, fiind alcătuite din roci foarte vechi. Văile sînt aproape tot timpul lipsite de ape, iar piscurile se ridică brusc în vecinătatea Dunării şi a bălţilor sale, situate la aproximativ 20 m altitudine. Creasta accidentată şi stîncoasă a Culmii Pricopanului, aşezată spre vest, mai aproape de albia Dunării, reproduce, la scară mai mică, bineînţeles, semeţia caracteristică crestelor Munţilor Făgăraş. De reţinut însă că diferenţa de nivel dintre şesul de la poalele masivului şi vîrfurile cele mai impozante ale lanţului muntos este destul de mare, de aproape 450 m. Vîrfurile vechilor munţi, supuse intemperiilor, unui climat arid şi vînturilor, au fost roase aproape pînă la bază, iar pulberea galbenă adusă de vînt a acoperit ca o mantie groasă de zăpadă toate neregularităţile solului. Astfel, în decursul timpului, înălţimile munţilor s-au redus aproximativ de zece ori.

 

Munţii Măcin, cel mai evident martor al orogenezei hercinice din ţara noastră, se desfăşoară sub forma unor culmi paralele orientate NV-SE şi aşezate în cotul pronunţat pe care Dunărea îl face în nord-vestul judeţului Tulcea (Cotul Pisicii). Unii geografi numesc această zonă montană Munţii Pricopanului, dar denumirea nu este justificată nici prin poziţie şi nici prin altitudine. Dacă la nord şi vest sînt străjuiţi de terenurile joase din lunca Dunării, pe celalalte laturi înălţimile scad uşor - uneori se menţin - în zonele Dealurilor Niculiţelului şi Podişului Babadagului. Modul în care Dunărea şi-a croit o cale spre Marea Neagră, ocolind aceşti munţi, este întru totul semnificativ. În prezent, ca urmare a lucrărilor hidrotehnice de amenajare, lacurile din luncă au dispărut pe rama vestică, menţinîndu-se încă cele din nord-vest şi nord.

Limitele geografice ale acestor munţi sînt stabilite între 28"07' şi 28°27' longitudine estică şi 45°01' şi 45°21' latitudine nordică, suprafaţa de teren ocupată de ei fiind de aproape 500 km². Sînt situaţi în întregime în judeţul Tulcea. Limita de nord este marcată de Dunăre, pînă la care se interpun lacurile Jijila şi Crapina şi bălţile dintre ele. Limita de est o constituie, foarte clar, văile Luncaviţa şi Taiţa (Roşu, 1980) cu Pasul Teilor (187 m) şi localităţile Luncaviţa, Nifon, Hamcearca şi Balabancea de pe acestea, văi rare despart munţii de Dealurile Niculiţelului (Cornet, Cocoş, Boclugea, Coşlugea)[1]. Limita de sud se situează la culoarul depresionar în care se găsesc localităţile Traian, Mircea Vodă, Horia, culoar ce desparte munţii dc Podişul Babadagului (în această zonă numit Podişul Atmagea) prin Pasul Carapelit sau Iaila (192 m). Limita de vest a munţilor o formează, ca şi la nord, Dunărea – aici prin Braţul Macin (Dunărea Vcche), ce-i separă de Balta Brăilei[2], desecată şi amenajată în prezent pontru agricultură.

ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ

 

Dobrogea, în care se includ şi Munţii Măcin, face parte, din punct de vedere morfostructural, din unităţile de platformă - faţă de Carpaţi care se încadrează unităţilor de orogen, existînd astfel o deosebire de esenţă între cele două compartimente cu evoluţie paleogeografică atît de diferită. Munţii Măcin reprezintă una dintre cele trei subunităţi, în evoluţie tectonică şi stratigrafică diferită, ale horstului dobrogean bine delimitat, celelalte două fiind zona triasică a Tulcei şi zona Babadagului, bazin sedimentar mai nou, finalizat în cretacic. Sub aspect tectonic, suprafaţa ocupată de munţi este încadrată de trei falii majore cu direcţii contrare: falia Galaţi - Tulcea - Mahmudia şi falia Peceneaga - Camena, orientate NV-SE, şi falia Dunării sau Măcin, orientată N-S, prima şi ultima fiind cele mai active sub raport seismic.

Rezultat al unor intense fenomene orogenice, Munţii Măcin prezintă o morfostructură caracterizată prin concordanţă totală între liniile principale de relief şi alcătuirea geologică. Se întîlnesc două anticlinale şi principale: la vest Pricopan - Megina şi la est Garvăn - Ţuţuiatul - Negoiu, constituite din formaţiuni paleozoice devoniene (calcare şi cuarţite), străpunse de intruziuni granitice, probabil caledonice. Sinclinalul dintre acestea este umplut cu formaţiuni permo-carbonifere (straturi de Carapelit). Printre formaţiunile vechi mai apar şi cele cambriene (şisturi cristaline), de asemenea străpunse de intruziuni granitice. Pe latura sudică a munţilor apar şi petice de formaţiuni sedimentare vechi, mezozoice. In epoca hercinică (paleozoic superior - mezozoic inferior), s-a produs definitivarea trăsăturilor structurale, dar şi modelarea puternică a reliefului creat. Vechii munţi hercinici au în prezent un relief ruiniform, cu grohotişuri pe versanţi şi depuneri groase -20-30 m de loess de vîrstă cuaternară, deci mai noi. Singura substanţă minerală utilă cunoscută în Munţii Măcin este caolinul, care se exploatează în carierele din munţi şi din Dealul Orliga, de lîngă oraşul Măcin. In schimb, rocile şi depozitele de formaţiuni geologice utile, folosite ca materiale brute de construcţii sau la fabricarea altor materiale utilizate în construcţii, se găsesc din belşug: gresii şi gresii cuarţitice (la Turcoaia, Piatra Rîioasă, Priopcea şi Cerna), argila caolinoasă (la Mircea Vodă, în straturi cu grosimi de 1,5-30 m), granite (la Şerparu lîngă oraşul Măcin, Greci din muchea Ghinaltu, Iacobdeal şi Iglicioara lîngă Turcoaia), porfire (la Turcoaia, oraşul Măcin) şi şisturi verzi (la Turcoaia).

RELIEFUL

 

Relieful Munţilor Măcin este caracterizat, în general, prin existenţa unor niveluri etajate, prezenţa reliefului de munţi insulari înecaţi în aluviuni rocente, existenţa unor văi-culoare disproporţionate faţă de cursurile de apă care le drenează, întrepătrunderea unor trepte de abraziune şi prezenţa unor înălţimi periferice izolate. In ceea ce priveşte împărţirea munţilor în unităţi şi subunităţi, părerile geografilor diferă. Astfel, se consideră (Roşu, 1980) că există prispa dunăreană, Culmea Pricopan - Megina, fragmentată de Depresiunea Greci, culoarul Jijila - Cerna, drenat de văile Jijila spre nord, Grecilor spre sud, Plopilor la nord şi Cernei la sud, culmea Garvăn -Ţuţuiatul - Negoiu. După alţii (Popovici ş.a., 1984), cele trei unităţi acceptate sînt: la vest, sectorul culmilor Cheia - Megina - Priopcea, din care fac parte şi înălţimile Cerna - Mircea Vodă, în partea centrală - Culmea Pricopanului (!), cu trei subunităţi de la nord-vest la sud-est, Bugeac - Jijila, Pricopan - Negoiu, Crapcea -Carapelit şi, în sfîrşit, la sud-est, sectorul culmilor Boclugea - Coşlugea - Islam. Sectoarele munţilor sînt separate între ele de seria depresiunilor Jijila - Greci - Cerna - Mircea Vodă, respectiv depresiunile Luncaviţa - Nifon - Hamcearca - Horia.

Din punct de vedere topografic, este evidentă existenţa unei culmi principale orientate de la nord-vest la sud-est, care se desfăşoară între localitatea Garvăn şi Pasul Carapelit sau Iaila, pe o lungime de 40 km (pe cumpăna apelor aproape 50 km), din care se desprind cîteva culmi secundare. Din Pasul Garvăn (58 m), care o separă la nord-vest de Dealurile Bugeacului - măguri insulare, izolate, cu înălţimi, în ordine, de 72 m, 81 m, 95 m, 43 m şi 91 m -, culmea principală a Munţilor Măcin are la început înălţimi modeste, cu aspect de dealuri despădurite, pe care culturile agricole, livezile şi viile se desfăşoară în voie. Urmărind în acest sens culmea, din Vîrful Văcăreni (168 m), dominant la această extremitate, înălţimile scad prin cîteva vîrfuri mici - 108 m, 115 m - şi ating valori sub 100 m, după care cresc continuu. Intîlnim vîrfurile Ciclăiaşi (203 m) şi Dogaru (266 m) şi, după ce se formează două culmi secundare, una spre nord, nord-vest, care face legătura cu Culmea Pricopanului, şi alta spre est, mai scurtă, care atinge înălţimea maximă în Vîrful Chietrosu (315 m), culmea principală ajunge la altitudinile de 300 m şi 400 m. In continuare, creasta atinge una dintre cele zece înălţimi de peste 400 m din cuprinsul Munţilor Măcin. Vîrful Căpuşa (433 m), stîncos şi parţial dezgolit, care lasă spre dreapta Vîrful Călcata (430 m) şi trece prin cel mai înalt vîrf al munţilor, Vîrful Ţuţuiatul (467 m). Vîrful Ţuţuiatul este stîncos, în gol de munte, şi ne oferă vizibilitate în tur de orizont.

După ce depăşeşte înălţimea maximă, culmea devine mai plană, trece pe lîngă vîrfurile Ioaneşul (442 m), al doilea vîrf ca înălţime din aceşti munţi, şi Moroianu (434 m), apoi îşi schimbă pentru doar 3 km direcţia spre est la Vîrful Teica (402 m), după care direcţia sa generală se îndreaptă spre sud şi scade treptat trecînd prin vîrfurile Negoiu (403 m), Almanlia (377 m), Vîrful Vinului (353 m). Pînă la Pasul Carapelit (192 m), aflat la limita de sud a munţilor, în lungul culmii orientate spre sud şi apoi spre sud-est se mai întîlnesc o serie de înălţimi mai mici de 300 m. Excepţie face Vîrful Crapcea (343 m) situat la 2 km est de culme, în apropierea satului Balabancea. La nord de Pasul Carapelit, zona este dominată de un vîrf impozant plasat în afara culmii principale: Vîrful Carapelit (250 m), lipsit de vegetaţie arborescentă.

Aproape paralel cu culmea principală a Munţilor Măcin se situează Culmea Pricopanului, în lungime de 14 km măsuraţi pe cumpăna apelor, legată de prima prin şaua şi Dealul Îmbulzita. Despărţită de Dealul Orliga (116 m) prin Pasul Sărărica (80 m), la 1 km nord de oraşul Măcin, culmea are iniţial direcţia de la vest la est, apoi se schimbă în final de la nord-vest spre sud-est. Pe culmea stîncoasă şi aridă, fără pădure, se întîlnesc, în ordine, următoarele vîrfuri mai importante: Sărărica (152 m), Cheia (260 m), Vraju (335 m), Piatra Rîioasă (346 m) şi Sulucu Mare (370 m), cea mai mare înălţime a Culmii Pricopanului, de unde se face legătura menţionată cu culmea principală. Din acest vîrf dominant, cu vizibilitate în tur de orizont, culmea capătă direcţia sud, apoi sud-est, înălţimile descrescînd prin mameloanele cu cotele 252 m şi 157 m, un ultim martor al culmii fiind înălţimea din satul Greci, numită Dealul Şcolii (92 m).

A doua culme secundară importantă se desprinde din culmea principală la Vîrful Almanlia, cu direcţia generală vest. Se întîlnesc vîrfurile Megina şi Priopcea (410 m), iar după ce culmea coboară în Pasul Priopcea (152 m), vîrfurile Bujorul Romaînesc (191 m) şi Iacobdeal (341 m), din care utilajele folosite la o mare carieră de granit muşcă fără încetare, apoi înălţimea scade brusc spre Braţul Măcin, în zona localităţii Turcoaia. Din Vîrful Bujorul Romănesc s-a desprins spre sud-est o înălţime apreciabilă, Vîrful Bujorul Mare sau Bujorul Bulgăresc (223 m), iar spre sud, la aproximativ 3 km, un ultim martor al formelor pozitive de relief - Dealul Piatra Roşie (208 m) - domină regiunea. Din culme, între vîrfurile Megina şi Priopcea, se desprinde spre nord-vest o mică culme cu înălţimea maximă în Vîrful Piatra Greci (261 m), iar din Vîrful Priopcca, spre sud-est, o prelungire spre micul Vîrf Chervant (204 m). Această culme secundară, dintre vîrfurile Almanlia şi Iacobdeal, se desfăşoară pe 15 km măsuraţi pe cumpăna apelor.

Harta hipsometrică prezintă alcătuirea generală a reliefului Munţilor Măcin, direcţia culmilor şi repartiţia depresiunilor, aria cu înălţimi de peste 400 ni (cele zece menţionate), a celor de 300 -400 m ş.a.m.d. Profilurile longitudlnale (pe cumpăna apelor) ale culmii principale, Pasul Garvăn - Ciclăiaşi - Căpuşa - Tuţuiatul - Moroianu - Teica - Negoiu - Almanlia - Pasul Carapelit ale Culmii Pricopanuiui (o culme secundară), Pasul Sărărica - Cheia - Vraju - Sulucu Mare - Greci şi alte culmi secundare, Almanlia - Megina - Priopcea - Pasul Priopcea - Bujorul Romaînesc - Iacobdeal - Turcoaia, prezintă repartiţia pe verticală a formelor pozitive principale de relief.

Din zona culmii principale cu înălţimi mari se desprind, spre est, două mici culmi secundare. Prima începe din Vîrful Căpuşa, după cum s-a arătat, o culme împădurită ce trece printr-o mică şa şi urcă în Vîrful Chietrosu (315 m), apoi prin vecinul său de 308 m şi coboară în Valca Luncaviţa, la DJ 222 A. Cea de a doua culme îşi are obîrşia în zona înaltă de peste 440 m de la sud-est de Vîrful Tuţuiatul (Poiana Carabalului), continuă să scadă pînă pe Dealul Teilor şi în Pasul Teilor (187 m), la DJ 222 A, făcînd legătura cu Dealurile Niculiţelului prin culmea Cetăţuia (aici cotele cresc aproape ca în Muniţii Măcin - 212 m, 256 m, 294 m). La extremitatea de sud a munţilor se formează o altă mică culme secundară, tot spre est din culmea principală (de la peste 300 m altitudine), ce trece prin Vîrful Crapcea (343 m) şi se sfîrşeşte spre localitatea Balabancea (cota 223 m) pe Valea Taiţa.

Spre sud-vest de munţi, către albia Dunării, se întîlnesc o serie de măguri izolate, insulare, evidenţi martori de eroziune: Dealul Carcaliu (95 m), la sud-est de oraşul Măcin; Dealul Şcolii (92 m), în localitatea Greci; Piatra Rîioasă (98 m), lîngă DN 22 D la sud-vest de Greci; Popina Blasova (4ii m) în Balta Brăilei la nord-vest de Turcoaia ; Dealul Piatra Roşie (208 m) şi cele două măguri de la sud de comuna Cerna, cu cota 155 m şi colina Dălchi (260 m).

Intre culmea principală şi cele secundare ale munţilor, ca şi la limita cu Dealurile Niculiţelului, se dezvoltă o serie de depresiuni longitudinale axate pe văi cu acelaşi nume şi alte depresiuni cu caracter transversal. Astfel, urmărînd rama munţilor în sensul invers mersului acelor de ceasornic şi pornind de la nord, vom întîlni: Depresiunea Jijilei, situată între extremităţile superioare ale culmii principale şi ale Culmii Pricopanului, depresiune longitudinală adaptată la structură pe linia de falie, axată pe valea cu acelaşi nume pînă în Lacul Jijila; Depresiunea Greci, situată la baza zonei înalte (de peste 400 m) a culmii principale, înglobînd în interiornl ei văile Pricopanului, Greci şi Plopilor, precum şi localitatea rurală Greci; Depresiunea Cernei, situată între culmea Megina - Priopcea - Iacobdeal şi extremitatea de sud a culmii principale, cu caracter transversal, axată pe valea cu acelaşi nume şi avînd în centru localitatea Cerna; Depresiunea Mircea Vodă, la limita de sud a munţilor în zona de contact cu Podişul Babadagului şi în sud-vestul satului cu acelaşi nume; Depresiunea Horia, pe Valea Taiţa, la limita de sud-est a munţilor; Depresiunea Taiţei superioare, pe rama estică a munţilor, între aceştia şi Dealurile Niculiţelului (Boclugea şi Coşlugea), cu caracter longitudinal urmărind direcţia marilor linii tectono-structurale, ce înglobează localităţile Balabancea, Hamcearca, Căprioara şi Nifon; Depresiunea Luncaviţei, cu acelaşi caracter longitudinal, la limita de nord-est a munţilor, drenînd apele văii cu acelaşi nume spre bălţile Dunării.

Actualele forme pozitive şi negative de relief, privite genetic şi evolutiv, sînt rezultatul unui îndelungat proces de măcinare şi modelare, început încă la sfîrşitul paleozoicului. Deşi cu înălţimi reduse şi uneori cu aspect de dealuri (multe denumiri parcă vor să infirme caracterul montan al zonei), Munţii Măcin se individualizează în cadrul peisajului geografic nord-dobrogean prin înălţimi stîncoase şi ascuţite, prin versanţi abrupţi din care pornesc grohotişuri spre baza lor.

 

CLIMA

 

Temperatura medie plurianuală are o valoare destul de ridicată, de 10- 10,8°C. Verile sînt calde, cu temporaturi medii în luna iulie, de exemplu, 21- 23^CC. Iernile sînt relativ blînde, cu valori medii ale temperaturii de 0°C, dar, în unele cazuri, temperatura medie a lunii ianuarie scade sub -2°C. Amplitudinea medie anuală este de 24 - 26°C, iar valori medii zilnice sub 0°C se întîlnesc timp de cca 10 zile în decembrie şi cca 20 zile în februarie. Perioada de timp fără îngheţ este de două ori mai mare decit cea cu îngheţ (posibil decembrie - martie). Timpul favorabil practicării drumeţiei ,,de vară" în Munţii Măcin se întinde din luna aprilie pînă în luna noiembrie, deci pe o perioadă destul de mare. Conform determinărilor de la cea mai apropiată staţie meteorologică (Isaccca, la 16 km nord-est de Vîrful Tuţuiatul - 467 m, cel mai înalt al munţilor), valorile medii ale temperaturii pe anotimpuri sînt: primăvara 10,6°C, vara 21,9°C, toamna 11,1°C şi iarna 0°C. In timpul verii, aerul este uscat şi arşiţa puternică în zonele fără vegetaţie arborescentă.

Cantitatea anuală de precipitaţii care cade în Munţii Măcin este de 500 - 600 mm/m², deci mai mare decît în restul Dobrogei, iar în zona oraşului Măcin cstc de 455 mm. Vînturile care predomină bat de la nord-est sau de la nord-vest. Perioade de calm atmosferic se înregistrează toamna şi iarna, în rest vînturile sînt frecvent întîlnite pe crestele munţilor. In general vorbind, în aria Munţilor Măcin se întîlneşte un climat continental excesiv.

 

HIDROGRAFIA

 

Zona Munţilor Măcin este debitoare Dunării la sud, vest şi nord, iar Mării Negre la est şi sud-est. Reţeaua apelor curgătoare prezintă o densitate redusă, este săracă şi degradată sub influenţa condiţiilor climatice aride ale Dobrogei. Regimul hidrologic este torenţial în timpul ploilor şi după topirea zăpezilor. Întreaga zonă înaltă a munţilor este deficitară în privinţa umidităţii. Pînza de ape subterane şi izvoarele reprezintă surse foarte importante pentru alimentarea cu apă a localităţilor. In cadrul mediului ambiant, intervenţia antropică a generat o serie de modificări ale peisajului natural: lacuri de acumulare, canale magistrale şi secundare de desecare şi irigaţii, diguri, taluzări ş.a.

Braţul Măcin al Dunării (Dunărea Veche) mărgineşte la est Balta Brăilei, în prezent desecată, irigată şi introdusă în circuit agricol , numită de unii Insula Mare a Brăilei [3], în special de hidroamelioratori şi agronomi. Are lungimea de 98 km şi lăţimea medie de 250 m. Braţul Măcin transportă doar 13% din cei 6000 m³/s, cît reprezintă debitul mediu al Dunării la Vadul Oii, înainte de naşterea sa, are panta mică de 0,019% şi prezintă un grad avansat de colmatare. Nivelurile maxime sînt atinse în perioadele martie - aprilie, după topirea zăpezilor, şi iunie - iulie, iar nivelurile minime în septembrie - octombrie. Indiguirea şi realizarea sistemelor de desecare şi irigaţii în Balta Brăilei au produs dispariţia din zonă a unor specii de vieţuitoare, migrarea altora în alte zone şi adaptarea unora la noile condiţii de viaţă. Dintre păsările care populau Balta Brăilei se mai întîlnesc unele în zona lacului de meandru Blasova. După ce meandrează spre nord, pe lîngă localităţile rurale Peceneaga, Turcoaia, Carcaliu, şi asigură oraşului Măcin caracterul de port fluvial, Braţul Măcin se reuneşte la Smîrdan, vizavi de Brăila, cu Dunărea propriu-zisă.

Dunărea - de la Smîrdan într-un singur braţ - înconjură la nord-vest şi nord ultimele prelungiri ale Munţilor Măcin, meandrele pe care le face în zona Cotului Pisicii datorîndu-se întîlnirii în albie a rocilor rezistente ce aparţin măgurilor dealurilor Bugeacului de la nord-vest de Pasul Garvăn. Adîncimea fundului albiei Dunării ajunge la 34 m, fiind deci sub nivelul mării iar lăţimea albiei atinge 800 m.

Lacurile din Lunca Dunării, pe rama de vest şi nord a munţilor, colectează apele drenate de văile formate în zona înaltă. Lacul Cerna sau Traian, situat la vest de localitatea Traian, este colectorul micilor cursuri de apă Cerna şi Mircea Vodă sau Iaila, cel de al doilea secînd deseori. Are suprafaţa de3,14Km², adîncimea maximă de 2,5 m şi este în mare parte acoperit cu vegetaţie acvatică. In anul 1965 a fost construit un baraj care reglementează eliminarea (pierderea) din lac a apelor transportate de Cerna.

Ghiolul Igliţa de lîngă comuna Turcoaia, la poalele impozantului Iacobdeal, a fost amenajat pentru crescătorie piscicolă.

Lacul Jijila, situat între Dealurile Bugeacului şi Dealul Orliga, în nord-vestul depresiunii cu acelaşi nume, colectează în principal apele Văii Jijila. Are suprafaţa de 12,3 km² şi adîncimea maximă de 2 m. Este populat cu peşte şi exploatat din punct de vedere piscicol de pescarii din Jijila şi Garvăn.

Lacul Crapina este situat în nordul munţilor, în vecinătatea localităţilor Văcăreni şi Luncaviţa. Din acest lac se pescuiesc cantităţi importante de peşte. Suprafaţa sa este apreciabilă - 29,4 km².

Intre ultimele două lacuri există cîteva gîrle -Ciulineţu, Lăţimea, Gîrla Mare ş.a.

La nord-vest de localitatea Greci, pe un fost braţ al Dunării, există două lacuri mai mici şi sărate – Lacul Sărat şi Lacul Slatina. Primul cu o suprafajă de cca 0,3 km² şi adîncimea maximă de 1,3m este un frumos loc de agrement (canotaj şi pescuit) lîngă care funcţionează popasul turistic Culmea Pricopanului  Al doilea a fost desecat în anul 1985 cu intenţia ca suprafaţa de teren ocupată de el să fie folosită de agricultori pentru amenajarea unei orezării.

In afara acestor lacuri din Lunca Dunării, au fost amenajate două lacuri de acumulare - unul pe Valea Taiţei, în apropiere de localitatea Horia, şi celălalt, mai mic, pc Valea Luncaviţa, în apropierea comunei Luncaviţa.

Taiţa este cel mai important curs de apă din această zonă. Bazinul său superior culege apele de pe versanţii estici ai Munţilor Măcin şi de pe cei vestici ai Dealurilor Niculiţelului. Are o lungime totală de 52 km, suprafaţa bazinului său hidrografic fiind de 580 km². Se varsă în Lacul Babadag la 110 km, după ce a părăsit limita munţilor lîngă comuna Horia, iar lacul, la rîndul său, îşi trimite apele în Lacul Razim (Razelm) prin canalul Enisala. Taiţa îşi are izvoarele în Dealul Cornetului (294 m), ce aparţine de Dealurile Niculiţelului, se uneşte cu apele Pîrîului Curături în amonte de satul Nifon şi separă cele două unitaţi geografice menţionate mai sus păstrînd pînă la Horia, la limita munţilor, direcţia sud, sud-est. Pînă la ieşirea din munţi străbate 23 km şi culege apele de pe o suprafaţă de 178 km². Pe stînga primeşte doar doi afluenţi mai mari - Pîrlita şi Islam. De pe versanţii estici ai culmii principale a Munţilor Măcin, o serie de văi cu caracter torenţial, dispuse sub formă de evantai, culeg apele pluviale în trei sectoare distincte, aşezate aproape simetric între localităţile Nifon şi Hamcearca, Hamcearca şi Balabancea, Balabancea şi Horia. De menţionat, în primul sector, Valea Purcăreţi şi Valea Vinului, iar în al treilea sector - Valea Crapcea. La 2 km nord-vest de Horia, un baraj din pămînt în lungime de 150 m opreşte apele Taiţei într-un lac de acumulare (Lacul Horia) cu adîncimea maximă, la baraj de 6 m.

Curături, micul afluent al Taiţei, îsi are obîrşiile sub zona înaltă a munţilor între vîrfurile Ioaneşul şi Moroianu. Are lungimea de 5 km şi culege apele dintr-un bazin hidrografic de 34 km². La limita de sud a munţilor, mărginind Depresiunea Mircea Vodă de Podişul Atmagca, se desfăşoară Valea Iaila sau Mircea Vodă, care nu este un curs de apă permanent. Valea îşi are obîrşiile în zona satului General Praporfiescu şi, după ce culege apele pluviale într-o albie orientată est-vest, le deversează în Lacul Cerna sau Traian.

Cerna, mic pîrîu culegîndu-şi apele din zona de sud-vest a munţilor prin intermediul unor văi torenţiale (Martina, La Izvoare, Drumul Adînc, Bordeiul Bratu, Cu Frăsiniş) şi ducîndu-le prin Depresiunea Cerna pînă în Lacul Cerna sau Traian. Debitul său este redus.

Din zona centrală a munţilur, pe latura de est, apele sînt culese de o serie de văi torenţiale, fără debit permanent, adunate în Depresiunea Greci şi transportate spre Braţul Măcin, pe la sud de localitatea Greci, de un pîrîu foarte mic. Se menţionează: Valea Adîncă, la vest de Vîrful Almanlia, Valea Plopilor, cu direcţia nord-vest. Intre Culmea Pricopanului şi zona centrală, înaltă, a munţilor se găsesc alte cîteva văi fără debit permanent, ce converg spre Depresiunea Greci: Valea Pricopanului (Recea) cu Valea Căutici, Valea Morsu cu izvoarele captate în şaua Ţuţuiatului, Valea Caraba cu obîrşia sub muchia Ghinaltu, Valea Racova, Valea Ditcova.

Jijila culege apele de pe versanţii de la nord şi nord-est ale Culmii Pricopanului, ca şi de pe versantul dc sud-vest al culmii principale, în depresiunea cu acelaşi nume. Bazinul său hidrografic este limitat de Culmea Pricopanului, muchia de legătură a acesteia cu creasta principală şi partea de nord-vest a crestei principale însumînd 33 km². Cursul de apă are lungimea de 11 km, trece pe la sud de localitatea Jijila şi se varsă în Lacul Jijila.

Pe latura de nord-est a munţilor, o serie de văi fără debit permanent adună apele pluviale şi le transportă în gîrlele dinsprc Dunăre şi bălţile sale, subtraversînd DN 22. Tot în accastă zonă, la sud-vest dc comuna Luncaviţa, trei văi îşi unesc puţinele ape pe care le poartă (Valea Puţu Popii, Valea Moacii şi Valea Stupinei) şi le adaugă, în interiorul localităţii, celor aduse de Pîrîul Luncaviţa.

Luncaviţa, numit în cursul superior Cetăţuia, are lungimea de 8 km şi suprafaţa bazinului hidrografic de 56 km². Culege apele atît din Munţii Mucin - zona vîrfurilor Chietrosu, Căpuşa, Ţuţuiatul şi Ioaneşul (prin Valea Fagilor) - cît şi din Dealurile Nichiţelului (prin Valea Glonţului). După unirea acestor două văi, în albia astfel creată, numită aici Cetăţuia, sînt amennjate două mici iazuri. Pîrîul Luncaviţa îşi poarta puţinele ape de la sud la nord prin Depresiunea Luncaviţa, prin comuna Luncaviţa, fiind tributar Gîrlei Ciulineţu. In albia sa, înainte de a intra în localitate, este amenajat un mic lac de acumulare pontru irigaţii.

VEGETAŢIA ŞI SOLURILE

 

Vegetaţia forestieră bogată ce se întîlneşte în Munţii Măcin a fost încadrată de specialişti în etajul pădurilor mezofile sau, mai exact, în subzona gorunului, în care predomină gorunul (Quer-cus petraca Liebl), goruniţa (Q. dalechampii Ten) şi gorunul ardelean (Q. polycarpa Schur). Aceste specii de gorun se găsesc, de multe ori, în amestec cu mojdrean (Frasinus ornus) şi cărpinită (Carpinus orientalis), iar frecvent este asociat şi stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora).

Prin modificări antropice, unele păduri s-au schimbat în teişuri (Tilia corodata, T. tomentosa) sau cărpinete (Carpinus betulus, Fraxinus excelsior), iar în locuri mai uscate - cărpiniţă şi mojdrean. La aceste specii de zone mai uscate se adaugă arţarul tătăresc (Acer tataricum), scoruşul (Sorbus torminalis şi S. domestica). In componenţa arboretelor întîlnite în .prezent în munţi intră gorunul, stejarul pufos (Quercus pubescens), carpenul (Carpinus betuluş), teiul argintiu, ulmul (Ulmus minor), mojdreanul şi izolat, paltinul de cîmp (Acor platanoides), arţarul, jugastrul (Acer campestre) şi părul pădureţ (Pirus piraster)

In condiţiile aride ale Dobrogei de nord, ale Munţilor -Măcin, pădurea are şi funcţia de conservare biologică. Vegetaţia conţine şi specii deosebite, ce se vor menţiona mai departe. Este demn de amintit arboretul Pădurea Valea Fagilor, declarat rezervaţie naturală botanică , situat la 100 m altitudine. Subarboretul (arbuştii) este reprezentat în Munţii Măcin prin porumbar (Prunus spinoza), păducel (Crataegus monogyna), scumpie (Cotinus coggygria),. soc (Sambucus. Nigra), măceş (Rosa canina), corn (Cornus mas), lemn cîinesc (Ligustrum vulgare) ş.a.

Plantele ierboase întîlnite frecvent sînt: rogoz-păros (Carex pilosa), vinariţă (Asperula odorata), mărgică. (Melica uniflora) ş.a. Pe crestele stîncoase şi pe versanţii cu grohotişuri expuse soarelui, în pădurile de silvostepă cu goluri de păşuni şi fîneţe stepice se pot întîlni plante rare comune cu cele din Crimeea sau din stepele ruseşti, aflate la limita de sud a ^:ariei lor de răspîndire, din Peninsula Balcanică sau zona mediteraneană (la limita de nord a ariei lor de răspîndire). Pe culmile stîncoase şi aride ,ale munţilor se vor întîlni specii rare de origine asiatică sau mediteraneană ca, de exemplu, cununiţa (Coronilla scorpioides), o plantă cu frunze mari şi flori galbene numită mărar de stepă (Cachrys alpina), sclipeţii asiatici (Potentilla. Bifurca) şi miliţeaua sudică (Silene compacta). Printre crăpături în stîncă se poate identifica clopoţelul munţilor dobrogeni (Campanula romanica), descoperit în a doua decadă a secolului nostru de savantul Traian Săvulescu. Este o plantă endemică, cu cîteva flori de forma unui clopoţel îngust, avînd culoarea de un violet palid şi la baza tulpinei frunze rotunjoare.

In perimetrul Munţilor Măcin se întîlnesc cîţiva copaci mediteraneeni, care nu se mai găsesc în alt loc în ţară, ca, de exemplu, păliurul (Paliurus spinacristi), cu aripa fructului ca un bor de pălărie, şi jujubul sau cornul turcesc (Zizyphus jujuba), cu un fruct cărnos comestibil. In pădurile de carpen şi stejar pufos vom întîlni: ghiocelul grecesc (Calanthus graccus), ghiocelul cu frunze îndoite (G. plicalus), stînjenelul balcanic (lris sintenisii) şi brînduşa aurie (Crocus chrysanthus), originară din Asia Mică. Tot în păduri vom întîlni talpa-leului (Leontice odessema), provenită din Crimeea, rudă cu dracila de pe la noi, planta cu cîteva flori galbene cu şase petale şi frunze. In împrejurimile localitaţii Greci se dezvolta o specie de osu-iepurelui (Ononis colwnnae), cu flori păroase galbene de tipul salcîmului, originară tot din Crimeea.

Fondul forestier care acoperă Munţii Măcin şi împrejurimile este administrat de două ocoale silvice, Măcin, cu 11600 ha, şi Cerna, cu 12600 ha. Din pădurile acestor ocoale silvice din nordul Dobrogei se recoltează mari cantităţi de floare de tei pentru industria farmaceutică. In aria Munţilor Măcin s-a întîlnit cîndva toponimul cărbunăria (în documente cartografice vechi), ceea ce atestă faptul că în aceste locuri se făceau cărbuni de lemn. Se constată un proces intens de stepizare, în special în zonele de vest, de nord-vest şi de nord (dar şi la sud) şi, în consecinţă, vegetaţia arborescentă de pădure se evidenţiază în zonele mai înalte şi nu pe Culmea Pricopanului. Se duce o muncă intensă dc împădurire, în plantaţii noi şi pentru completări de goluri, cu stejar, frasin, paltin, tei, plop şi salcie.

In Munţii Măcin se întîlnesc mai multe tipuri de sol, structura pedogeografică fiind variată: la est de culmea principală a munţilor ce trece prin vîrfurile Căpuşa, Ţuţuiatul şi Moroianu se întîlnesc solurile brune podzolite; la vest de această culme, există litosoluri şi cernoziomuri levigate podzolite şi soluri silvestre cenuşii închise, iar la bază, în zona de contact cu lunca Dunării, aluviuni şi lăcovişti; la nord sînt soluri castanii, pe versanţii scăzuţi ca altitudine spre lunca din nord a Dunării - cernoziomuri levigate, castanii şi carbonatice, precum şi solurile bălane. Acestea din urmă sînt şi cele mai fertile. Evoluţia îndelungată a solurilor este atestată prin profiluri clare.

FAUNA

 

In Munţii Măcin se întîlnesc diferite genuri şi specii de vieţuitoare, specifice atît zonelor aride, cu stîncării, cît şi celor acoperite de păduri de altitudine mai mică. Uneori, răspîndirea faunei din această zonă este influenţată direct de condiţiile de vegetaţie, pădurea oferind condiţii bune şi sigure de adăpost, viaţă şi reproducere. Fauna de pădure sau de stîncării din aceşti munţi este constituită din mamifere, păsări, reptile şi insecte, unele fiind proprii zonei iar altele aclimatizate în mod natural. Mamiferele sînt reprezentate prin căprioară (Capreolus capreolus), zveltă şi cu coloraţie diferită vara şi iarna, care beneficiază de măsuri speciale de ocrotire, avînd un areal izolat faţă de restul ţării, unde are o răspîndire foarte largă, mistreţul (Sus scrofa), animal de noapte, puternic, ce poate atinge 350 kg; lup (Canis lupus), care constituie un element regulator important al echilibrului ecologic, fapt puţin cunoscut de om, care este singurul său duşman; vulpe (Vulpes vulpes); iepure (Lepus europacus), cel mai mare rozător din ţară; veveriţă (Sciurus vulgaris), dihor (Putorius putorius), animul activ noaptea şi care evită pădurea; ariei (Erinaceus europaeus ronianicus); pîrş (Glis glis); şoarece de pădure (Sylvaemus sylvaticus) şi de cîmp (Microtus arvalis), cele mai comune mamifere din Europa. In păduri se întîlneşte, uneori, pisica sălbatică (Felis silveatris). In afară de mamiferele comune menţionate în zona Munţilor Măcin vom mai putea întîlni dihorul de stepă (Putorius putorius eversmanii) dihorul pestriţ (Vormela peregusna), grivanul (Mesocricetus newtoni) şi jderul de piatră (Martes foina), care îşi face cuibul în crăpături din stîncă, în cariere părăsite, animale prezente în ţară doar în stepa dobrogeană. Dihorul de stepă este ocrotit de lege.

Mamiferele de importanţă cinegetică în arealul pădurilor sînt căprioara, mistreţul şi iepurele, iar în arealul stîncos şi arid de tipul stepei, iepurele şi uneori căprioara, pe lîngă culturi şi la marginea pădurilor cu lăstăriş. In pădurea din Podişul Babadag, limitrof Munţilor Măcin, a fost aclimatizat cerbul lopătar (Dama dama) care, extinzîndu-şi aria de vieţuire, ar putea fi întîlnit şi în pădurile din sudul munţilor, unde are condiţii excelente de dezvoltare.

Păsările sint reprezentate prin: potîrniche (Perdix perdix), foarte prolifică, cu valoare cinegetică, clar ocrotită de lege, şoim dunărean (Falco cherrug), turturică (Streptopelia turiur) şi sitar (Scolopax rusticola), ambele oaspeţi de vară căutaţi de vînători, becaţină (Capella gallinago), de asemenea o pasăre ce trece doar prin ţara noastră, guguştiuc (Streptopelia decaocto), rîndunică (Hirundo rustica), oaspete de vară ce migrează toamna spre ecuator. In Munţii Măcin, dar şi în împrejurimi, se întîlnesc şi păsări specifice zonei, ocrotite de lege, ca: ciocănitoarea dobrogeană (Dendrocoppos leuceulos lilfordi), vulturul-pleşuv sur sau vultanul (Cyps fulvus), iniţial pasăre de munte, care îşi face cuibul în zone stîncoase şi pe copaci, şi vulturul negru sau cafeniu (Acgypius monachus).

Reptilele sînt reprezentate prin guşterul vărgat (Lacerla viridis), cea mai mare şopîrlă de la noi, şopîrla dobrogeană sau de stepă (Lacerta taurica), răspîndită şi în Banat şi sudul Olteniei, vipera cu corn dobrogeană (Vipera ammodytes montandoni) ce trăieşte pe coaste stîncoase cu vegetaţie, balaurul (Elaphe quatorlineata sauromates), şarpe ocrotit de lege, şi broasca ţestoasă dobrogeană (Testudo graeca ibera), de asemenea ocrotită de lege şi declarată monument al naturii.

 

< Anterior