Urcând pe munte .. simţi cum trupul ţi se umple de soare şi sufletul de libertate, de linişte. Încerci să cauţi liniştea. Ajungi pe un pinten de granit deasupra unei prapastii... aici nici chiar corbul montan nu te mai tulbură.

     Scapi de povara rucsacului, aprinzi o ţigară şi te aşezi... liniştea te înconjoară... priveşti abisul, apoi înaltul cerului, totul capată acum alte inţelesuri... parcă ai gasit libertatea... de fapt ce este libertatea? Poţi oare să zici că nu e nimic între libertate şi independenţă? Libertatea este uşurarea sufletului, pe cand independenţa este libertatea de acţiune, de a nu depinde neapărat, hai sa zic, de capitalul batranilor... şi totuşi, aici, pe acest pinten de munte, deasupra adâncimilor de suprafată, libertatea este mormântul independenţe şi reciproc.Aici nu depinzi de acel capital şi nici nu ai nimic pe suflet care să te apese, ai libertatea acţiunii... deschizi ochii grabit şi arunci ţigara care te arsese la degete şi te facuse să tresari...

     Soarele montan te orbeşte pentru câteva secunde, îţi revii şi privirea îti poposeşte pe o floare mică, alpină... întinzi mâna spre ea cu gândul să o rupi... apoi mâna se retrage. Realizezi că floarea aceasta n-are ce căuta în alt loc decât aici, nici dacă ar fii puţin mai sus sub streaşina aceea, şi nici mai jos aplecată spre adâncimi abisale. Floarea este făcută pentru acel loc, şi ai uitat să mai fumezi... orele trec şi nici nu îţi dai seama când soarele începe să dispară încet printre culmi... înserarea te prinde pe acelaşi pinten de munte unde ai poposit la amiază; încet te cuprinde răcoarea, dar nu vrei să te mişti de spaimă ca miracolul apusului sa nu dispară...

     Soarele portocaliu coboară din ce în ce mai mult, însângerând cu razele lui, acum fără putere, munţii de granit...

     Până acum nu te-a deranjat nimeni şi nimic nu a rupt cristalul liniştii ce te-a înconjurat... visezi? Ce se întâmplă oare? "Păsărele mii şi stele făclii..." Mioriţa îţi răsună în urechi, în munte, în tot sufletul... "preoţi munţii mari.." bucurie, libertate, independenţă? Da, toate! Toate în unul singur, muntele! Înfrăţirea omului cu natura? Nu, bucurie, libertate, independenţă, linişte...

     Aerul rece al serii te pătrunde şi începi să tremuri bine, fără rezerve... vrei, nu vrei trebuie să te mişti din locul acela, memorezi bine fiecare amănunt al poziţiei şi mergi să iei sacul de dormit. Urmează un ritual al reaşezării pe "locul tău"... "şi stele făclii" incendiază acum cerul de deasupra... sclipesc, sclipesc enigmatic, freamătă pante, fixează cu lumina lor... doamna, apare şi ea de sub un munte din zare... argintul îngheţat al razelor ei te învăluie odată cu peisajul... uiţi să mai tremuri... emoţia ţi-l aduce aminte pe Blaga "daţi-mi un trup voi munţilor, daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin..." ai vrea să bei o cafea din termosul de lângă tine, încerci să-i desfaci capacul, dar tremuri din toate încheieturile. de emotie, de frig? Lumina selenară învăluie acum toate împrejurimile... abisul pare o pată neagră pe întinsul ocean de argint îngheţat. Este ora fantomelor, ora jivinelor munţilor. Ies după pradă. Ţi se pare că auzi în spate paşii îmbrăcaţi în pluş ai ursului carpatin.. Îţi îngheaţă şira spinării. Spaima îţi este însă repede alungată de fantasticul joc de lumină şi umbra a împrejurimilor... încerci să distingi în întuneric floarea ta la locul unde o ştiai... Străluceşte în umbra, atinsă de o rază de lumină scăpată printr-o crăpătură a stâncii... fantastic... o stea s-a risipit în iarbă şi străluceşte la caţiva paşi de tine!Să fie o stea a norocului? "Chemarea inalţimilor" ... stelele sclipesc palide deasupra ta ca milioane de becuri dintr-un candelabru uriaş, simbolizând zodiacul; Cloşca, Peştii, Balanţa, Fecioara, Racul.... toate clipesc peste munte... rămai cu ochii fixaţi în infinit... totul începe să se învârtească în juru axei tale, ameţeşti... Orionul, constelaţie sub zodie neagră, pâlpâită se roteşte... se roteşte... se roteşte... steaua norocului... totul se opreşte brusc! Sub tine, sub pieptul tău s-au auzit câteva pietre rostogolinde-se. Ce să fie? Nu poţi rezista tentaţiei de a sta nemişcat până în zori.... îţi întinzi gâtul peste buza prăpastiei acum luminată.. Ce s-o fi auzit? Controlezi cu privirea toate pantele ce se disting şi apoi bazele hornurilor.. Ţi s-a părut? Nu! Zgomotul s-a auzit din horn, a rupt liniştea cu lovitura seacp a ciocanului pe daltp. Privirile caută din nou... gasesc lângă un horn, într-un con de umbră, o capră neagră. Deci ora jivinelor nu a trecut: a apărut prinţesa. Neînsoţită? Nu, la caţiva paşi mai jos în acelaşi con de umbră şi doamnele de onoare... şi iaraşi uiţi de tine, de frig, de tot...

     Aprinzi prima ţigară, după cea de la amiază, pui o cafea fierbinte şi continui veghea. Lumina lăptoasă a zorilor... stelele au pălit demult şi doar luna şi luceafărul au rămas undeva deasupra orizontului să întâmpine astrul zilei. Cauţi din nou cu privirea floarea ta; e plina de rouă, dar pare plină de viaţă. Plânge de bucurie! Îţi spui... apoi brusc, fără preliminari, ţâşnesc de sub munte primele raze de soare incendiind mormântul din faţa ta... îţi răsună în urechi marşul triumfal al Aidei sau poate loviturile din poarta destinului bethovenian... abisul este învăluit în aburul rasuflării pământului... caprele au plecat... ai ramas singur cu floarea ta... linişte...