Nici un alt rîu românesc nu pare sa aibă ca Dîmboviţa, un destin atît de impresionant şi dramatic. Trecînd prin apropierea Tîrgoviştei — fostă capitală a Ţării Româneşti şi traversînd Bucureştii, rîul acesta şi-a cucerit o oarecare faimă de-a lungul istoriei, dar preacunoscutul distih “Dîmboviţa, apă dulce/ cin' te bea nu se mai duce..." nu mai are nici o acoperire pe cursul său inferior, unde înfăţişarea apelor — altfel atît de curate pe mai bine de trei sferturi din lungimea rîului — capătă aspectul dezastruos al unui foarte încărcat canal de scurgere. Dealtfel, pentru turismul propriu-zis, fie cel nautic, fie cel de explorare a văii rîului, nu poate fi vorba decît de cursul superior şi mijlociu al Dîmboviţei. Ce-i drept, orice călătorie într-acolo ne va scoate în cale noi şi noi frumuseţi, într-un decor natural care îmbina semeţia stîncăriilor înalte cu dulcele farmec al unor plaiuri domoale şi al dealurilor împădurite, sălbăticia cheilor înguste — unde apele aleargă vuind înspumate — şi tihna luncilor, cu ape întinse şi poieni însorite.

     Izvorînd din munţii Iezer-Păpuşa, Dîmboviţa va parcurge 266 km pînă la confluenţa cu Argeşul, suprafaţa bazinului său fiind de 2.758,8 km², iar panta rîului de 8,4‰, cu o marcată diferenţă pe cursul superior, care e vijelios, năvalnic. Volum mediu scurs anual 143 milioane m³ la Podul Dimboviţei şi 420 milioane m³. la vărsarea în Argeş.

     Două pîraie — Boracăş, din sud, şi Vladului, din nord — izvorînd de sub culmea Mezea-Otic (vîrful Mezea — 2114 m, vîrful Otic — 2044 m), se unesc în punctul Gura Văii Vladului (1223 m), dînd naştere Dîmboviţei. Drumurile forestiere o însoţesc încă de aici. Rîul curge acum spre nord-est, primind o mulţime de mici afluenţi de pe amîndouă părţile: pîraiele Berivoiescu. Colţilor, Luţele şi Luţele Mari, Foişorului, Bradului, Hotarului, Pîrîul lui Aron ş.a.m.d. Deşi forţele i-au sporit, totuşi Dîmboviţa-i încă abia un mînzoc de apă — ce-i drept, nărăvaş uneori — acolo unde omul o încalecă prima oară şi o strînge în chingi de beton. Acumularea complexă Pecineagu aduna în spatele barajului un volum de 68 milioane m³. La Pecineagu, Dîmboviţa coteşte brusc, luînd-o spre sud-est şi apoi spre sud. După Săticu de Sus (de unde se deschide calea spre vîrful Păpuşa (2391 m) şi cabana Cuca şi Sătic, aparţinînd comunei Rucăr, rîul ajunge la Podul Dimboviţei, sat al comunei Dîmbovicioara, de pe cel mai important afluent din zona superioara, alintat cu diminutivul său. Ruinele vechii cetăţi a Dîmboviţei, amintită într-un document din 1231. Confluenţa este în amonte de podul care dă numele aşezării; în centrul acesteia, o inscripţie pe o cruce de piatră menţionează construirea, de către Constantin Brâncoveanu, a podului peste Dîmboviţa. Tot în amonte de sat, la 2 km pe drumul forestier ce urcă pînă aproape de izvoarele rîului, se află Peştera Urşilor (Colţul surpat), unde s-au găsit schelete de Ursus spaeleus. Mergînd însă pe DN 73, întîlnit la Podul Dimboviţei, spre Bran şi Braşov, se ajunge la Dealul Sasului (km 90). Dar mai înainte, la km 79, se deschide drumul pe Valea Dîmbovicioarei spre comuna omonimă, spre cheile şi peştera cu acelaşi nume: la 10 km. cabana Brusturet. Călător pe aici, Vlahuţă scria: .... iată că în faţa noastră se ridică un munte înalt şi drept că un zid năprasnic, de crezi că aici e sfîrşitul lumii. Ne apropiem şi, deodată, la o cotitură ni se deschide, printre două stînci colţuroase, intrarea înlăuntrul muntelui, cheia adîncă şi îngustă a Dîmbovicioarei. E răcoare şi vuietul apei răsună aşa de tare, că nu-ţi mai auzi glasul. De pe fundul acestei prăpăstii ne uităm cu groază în sus la namilele de stînci aninate de păreţii cheii că nişte dihănii ce stau la pîndă..."

     Revenind la Dîmboviţa şi tot pe DN 73, spre Cîmpulung de astă dată, rîul ajunge în Rucăr, unde acelaşi Vlahuţă găsea că toate te înveselesc aici: aerul curat, freamătul pădurii, şuietul apelor, casele albe presărate printre copaci, înfăţişarea mîndră şi voinicească a gospodarilor, chipul rumîn şi luminos al rucărencelor şi portul lor adevărat românesc". Aici, Dîmboviţa primeşte din dreapta un alt afluent important: Rîuşorul. Dar mai înainte, ea a tăiat între Podul Dîmboviţei şi Rucăr, între munţii Posada şi Ghimbav, excepţionalele sale chei, (Dar venind vorba de Posada, gîndind şi la ruinele vechilor cetăţi din Rucăr şi ştiind că din Braşov se făcea cale lesnicioasă încoace, cine ştie dacă Posada victoriei lui Basarab întemeietorul asupra maghiarilor lui Carol Robert n-a fost, cumva, aici?)

     Din Rucăr, Dîmboviţa coboară odată cu DN 73, întîlnind după 4 km comuna Dragoslavele, menţionată documentar încă din 1377; biserică din lemn (sec. XVII) în satul Podişor şi alte două de piatră (1661 şi, respectiv 1745), chiar în comună. Şoseaua urcă muntele Mateiaş — pe culmea căruia se află Mausoleul Eroilor din primul război mondial — îndepărtîndu-se de Dîmboviţa, luînd-o prin Nămăeşti — schit rupestru (sec. XVI), cu picturi bine conservate — spre Cîmpulung Muscel. Dar un alt drum, DN 72 A, va însoţi o vreme rîul, din comuna Stoeneşti.

     După comuna Cetăţeni — schit rupestru, vestigii dacice — Dîmboviţa iese din zona muntoasă a văii sale şi intră în judeţul ce-i poartă numele, întîlnind o comună frumoasă cu un nume frumos: Malul cu Flori. Debitul maxim al rîului aici: 460 m³/sec; cel minim 0,58 m³/sec. Volumul mediu de ape scurse anual: 301 milioane m³ . Deşi apare uneori cu unde roşcate (în amonte de această comună, datorită dezgolirilor de pe urma exploatărilor forestiere, torentele spală straturi cu oxizi de fier), rîul este încă o apă bună, curată, bine oxigenată (8—12 mg/l).

     Înainte de comuna Cîndeşti, şoseaua traversează Dîmboviţa, rămînînd în stînga ei. Tradiţia locală atribuie toponimul, ca şi pe cel al comunei următoare, Voineşti, lui Cîndea şi Voinea, doi căpitani ai lui Mihai Viteazul, care au condus ariergarda ce apăra tabăra de la Stoeneşti (1595). La Cîndeştii din Vale, cătunul Velinaş, se află o biserică din 1828, iar în Vîrtop — o capodoperă de arhitectură ţărănească: biserica din inimă de stejar. Dealtfel, stejarul domina vechii codri în acest loc şi se spune — afirmă B.P. Hasdeu — că numele Dîmboviţei se trage de la rîul pe care curg frunze de stejar" (slavă). În Voineşti se află staţiunea pomicolă ce a produs minunatul măr zis ,,frumosul de Voineşti"; dealtminteri, aici se ţine din vechime tîrgul merelor (în noiembrie). Monument istoric (1769). După Tătărani (porţi mari din lemn, sculptate de meşteri locali) şi Măneşti, în Dragomireşti (biserică din 1462, refăcută şi zugrăvită în 1701) rîul se desparte de DN 72 A, care se îndreaptă spre Tîrgovişte (10 km), reşedinţă domnească din timpul lui Mircea cel Bătrîn (1396).

     Dîmboviţa trece apoi pe lîngă Văcăreşti (7 km de Tîrgovişte) —unde se află conacul construit de Enache Văcărescu — pe lîngă Nucet (monument de arhitectură veche), traversează calea ferată spre Titu şi şoseaua E 15 A (după Braniştea), ieşind (la 10 km de Potlogi, palat brîncovenesc) prin Lunguleţu, din judeţul ce-i poartă numele. Apoi prin Brezoaiele, Joiţa şi Dragomireşti vale, Dîmboviţa intră pe raza municipiului Bucureşti, în dreptul comunei suburbane Chiajna, ieşind prin dreptul comunei suburbane Glina. Despre cum iese Dîmboviţa din întîlnirea cu capitala ţării nu se poate scrie, se poate plînge...

George Potra ne asigură în frumosul său volum „Din Bucureştii de altădată" că şi astăzi unele persoane în vîrstă „povestesc cum părinţii şi bunicii lor luau apă de băut din rîul "Dîmboviţa (...) acasă, în hîrdaie mari, o băteau bine cu piatră acră pînă cînd se limpezea şi numai după aceea era folosită că apa de băut". Totuşi, Încă din ultimul pătrar al veacului trecut — scrie Ion Ghica — „apa curaţi şi dulce a Dîmboviţei s-a prefăcut într-o decocţiune de spurcăciune. Închipuiţi-vă cîţiva metri cubi de apă, care intră curată pe la Belvedere şi iese pe la Vitan, luînd în disoluţiune şi în suspensiune toate lăturile şi toate gunoaiele cuhnielor şi grajdurilor, tot noroiul stradelor şi canalurilor, toate mortăciunile, putreziciunile şi decompoziţiunile, toate infiltraţiunile depunerilor a unei populaţiuni de două sute de mii de locuitori..." Soarta Dîmboviţei era pecetluită. Tabloul este astăzi de cel puţin zece ori mai negru, fie şi numai prin faptul că sîntem nu două sute de mii ci peste două milioane! De atunci, industria Capitalei a tot sporit, ceea ce măreşte gradul de poluare a Dîmboviţei. Bem încă şi vom mai bea apă din Dîmboviţa; dar o luăm de la Arcuda, în amonte de Bucureşti. Iar pe urmă, nerecunoscători cu rîul care ne astîmpără setea, îl transformăm în gunoier. Cu privire la cele două versuri ce-au făcut faima rîului, tot Ion Ghica observa: „Dacă acel care bea din Dîmboviţa nu se mai duce este că îţi ia de tînăr domiciliul la grădina Belu"...

     Terfelită după traversarea oraşului pe care-l înfrumuseţa altădată. Dîmboviţa se varsă în Argeş, la Budeşti. Cale de vreo 2—3 km. Argeşul îşi fereşte parcă apele de atingerea cu ale ei: şuvoaiele merg separat. Apoi se înnegreste şi Argeşul...

Sursa: MIHAI CREANGA in Romania Pitoreasca